O problemă des întâlnită în acea perioadă este aceea a sediului biroului, mai precis distincţia care trebuia făcută între „firma de avocaţi” şi domiciliul acestuia.. De această problemă aceau să se lovească şi dnii. avocaţi Radu Roşculeţ, Nicolae Roşculeţ şi Octav Stanescu cărora, în perioada 1926 – 1927, li se suspendă dreptul de a mai profesa până când vor avea un birou corespunzător cerinţelor legii şi regulamentului ce reglementau desfăşurarea profesiei de avocat. Obiectul cercetării disciplinare a fost acela de a verifica dacă aceşti avocaţi „au firme şi birouri acasă”. Totuşi, motivarea oficială din decizia 75 / 30 octombrie 1926 a fost aceea că „aceşti avocaţi îşi exercită profesiunea câteşi trei într’acelaşi biurou” şi „biuroul […] este instalat într’un local de prăvălie, ce are intrare direct din stradă”.

În acelaşi document este menţionată şi opinia minorităţii, respectiv că:

„biuroul […] este bine mobilat.

Casa este destul de bună şi nu are intrare directă din stradă, deoarece se intră întâiu într’un antret şi apoi în biuroul avocaţilor. Antreul este destul de mare şi bine amenajat, ca să poată servi ca sală de aşteptare.”

Abia la 28 mai 1929 dlor. Radu Roşculeţ şi Nicolae Roşculeţ li se rezervă dreptul de a mai profesa (în str. Scarlat Vârnav nr. 16), unde aceştia aveau „biurou de avocatură şi notariat”; între timp, dl. avocat Octav Stanescu iese din această asociere. îşi vor exercita neîntrerupt profesia până în 1 noiembrie 1946. Facem precizarea că dl. Radu Roşculeţ locuia în str. Scarlat Vârnav nr. 62.

În 1942, Baroul Constanţa îi eliberează un certificat [44] prin care i se recunoaşte faptul că „profesează efectiv, neîntrerupt şi în mod strălucit avocatura, având o clientelă numeroasă”.

Radu Roşculeţ îşi va exercita neîntrerupt profesia până în 1 noiembrie 1946.

În perioada 1 noiembrie 1946 – 5 noiembrie 1947 ocupă funcţia de Ministru al Cultelor, devenind incompatibil cu profesia. Din 1947 până în 22 martie 1948 revine în profesie. După această dată i se respinge cererea de intrare în Colegiul avocaţilor din Constanţa, în baza Legii nr. 3 / 1948. Decizia de respingere a fost atacată, ceea ce face dl. Radu Roşculeţ să mai profeseze până în luna mai 1950.

Din fişa matricolă a acestuia mai aflăm că a fost deputat din 1928 până în 1940, iar în perioada 1936-1937 a fost Vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor.De asemena, a fost decorat cu „Steaua României în gradul de Cavaler cu P.V.H.”, „Coroana României” şi „Steaua României în grad de Comandor”.

Pe domnia sa îl regăsim pe lista martirilor executaţi, morţi în detenţie, din Dobrogea: a murit în 7 februarie 1951, la Sighet. A făcut, aşadar, parte din rezistenţa anticomunistă.

Mult mai târziu, în aprilie 1960, văduva acestuia – dna. Victoria Roşculeţ – face o cerere pentru a i se elibera o dovada că soţul dumneaei „a fost în muncă după 23 august 1944” şi înscris în Colegiul de Avocaţi pe baza Legii nr. 3 / 1948, pentru a-i servi la recăpătarea pensiei.

Domnul Stelian Negrescu este avocat în Baroul Constanţa în perioada 1920-1923. Din păcate, dosarul dumnealui nu se mai găseşte în Arhiva Baroului Constanţa, însă Revista „Justiţia Dobrogei” [45] a consemnat, la vremea respectivă, o parte din calităţile dumnealui: „Tânărul acela cu sclipiri de fineţe, ascunse după ochelari, cu sburdălnicia tinereţei tăinuită după o mină gravă, cu setea de viaţă clocotind după perdeaua unor preocupări mature […]. La el ideea era acasă la ea. […] Senzaţii, impresii, noţiuni se transformau repede într’un angrenaj sintetizator, îşi îmbrăcau haina strălucitoare a ideei şi se alcătuiau galopând în şiruri compacte, convingătoare.[…] Acum de-aproape trei ani era avocat. A ajuns repede printre fruntaşii baroului din Constanţa.[…]”

Fără a găsi informaţii clare cu privire la perioada în care a fost avocat în Baroul Constanţa, regăsim totuşi urma lui Vasile Schiţeanu, „ţiganul” – cum în necăjeau în glumă, adesea, colegii. Doar necrologul acestuia – alcătuit de Nicolae Ţimiraş – din aceeaşi Revistă „Justiţia Dobrogei” [46] mai lasă o rază de lumină ce poartă numele domniei sale: „Schiţeanu, modest, simplu, fără dorinţi exagerate, într’o viaţă în care numai nulităţile formulează pretenţii, el trecea aproape nebăgat în seamă. Rare ori, într’un zâmbet amar, se citea dispreţul omului pentru tot ce e artificiu şi vanitate. El nu-şi chema clienţii, nici prin reclamă, nici prin fastul unei vieţi sclipitoare, nici prin tăetura după ultimul jurnal al vestmintelor, cum fac, uneori, cei ce vor să se cocoaţe pe spinarea altora; – dar la uşa lui băteau cu încredere atâţi oropsiţi ai soartei. […] Aş putea spune […] că bunul nostru coleg avea un suflet închis, de adevărat nomad, în care licăreau simţăminte alese.[…]

Legea nr. 3.472 din 23 iulie 1921 pentru organizarea Dobrogei Nouă [47] stabileşte că “teritoriul de peste Dunare anexat prin tratatul dela Bucureşti din 28 Iulie 1913 şi legea din 11 Decembrie 1913, în întinderea şi cu limitele acolo prevăzute, cunoscut sub numele de Dobrogea Noua, face parte din Regatul României, formând cu el un singur Stat indivizibil”. În acest sens, Dobrogea Noua se împarte în doua judeţe: Durostor şi Caliacra.

Pe fondul acestei organizări teritoriale, avocatura în Dobrogea Nouă este reglementată de art. 62-64 ale legii [48], avocaţilor din acest teritoriu aplicându-li-se aceleaşi reglementări prevăzute de Legea organizării corpului de avocaţi din 12.03.1917, cu excepţia deciziilor consiliilor de disciplină.

Preşedintelui tribunalului îi revenea obligaţia de a realiza tabloul avocaţilor care profesează la tribunal şi judecătoria de ocol.

În chiar primul număr al revistei „Justiţia Dobrogei” (1923), dl. avocat Dumitru C. Eftimie [49] adaugă o notă la Sentinţa civilă nr. 33 / 29 martie 1922 a Tribunalului Constanţa, punctând, rezumând şi clarificând o problemă specifică Dobrogei, cu care se confruntau avocaţii vremii, respectiv transferările de terenuri anterioare anului 1916 (vezi Anexa).

Deşi nu vizează avocaţii din Baroul Constanţa, prezentăm rezumatul Deciziei nr. 290 / 10.12.1922 cu privire la avocaţii din Cadrilater [50], având în vederea unificarea ulterioară a Baroului Caliacra cu Baroul Constanţa:

„Avocat – „Dobrogea Nouă” – Legea de organizare din 26 Iulie 1921 – Desfiinţarea autorizaţiunei ministeriale – Dreptul de a pleda în tot cuprinsul Regatului.

Prin nici o dispoziţiune din legea de organizare a Dobrogei-Noi din 26 Iulie 1921, nu s’a ridicat drepturile recunoscute prin legea anterioară şi exercitate sub acea lege, de avocaţii ce au fost găsiţi la data anexărei că exercitau acolo această profesiune; noua lege a desfiinţat numai obligaţiunea de a obţine autorizarea Ministerului de Justiţie pentru avocaţii din Cadrilater, unificând pe viitor drepturile şi situaţiunea acestor avocaţi cu acele ale celor din restul ţărei, ei putând pleda în tot coprinsul Regatului.”

Nota redacţiei precizează că la baza acestei decizii luate „fără nici o ezitare”, Curtea de apel Constanţa a avut în vedere şi principiile de drept internaţional.

Revista juridică lunară „Justiţia Dobrogei” – ai cărei directori-proprietari au fost domnii I.C.Theodorescu-Valahu, fost Magistrat-Avocat, şi Calmis Ghinsberg, avocat – apare la Constanţa la 1 ianuarie 1923.

Congresul avocaţilor din 1921 a delegat o comisie de avocaţi care să întocmească proiectul legii ce avea să fie Legea pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi din 19 februarie 1923 [51] apare „în urma chemării la viaţă nouă a provinciilor cari s’au contopit (Ardealul şi Bucovina – n.r.) în noul Stat al României întregite”, luând astfel caracterul unei „mari necesităţi de unire şi consolidare naţională” [52].

Ca noutate, legea introduce necesitatea licenţei în drept, stagiul profesional şi „un examen serios” de intrare în corpul avocaţilor – este vorba despre examenul de definitivat. De asemenea, permite şi femeilor accesul în această profesie.

Iniţial, proiectul legii avea ca o condiţie de intrare în barou titlul de doctor în drept, mai ales că la vremea respectivă avocaţii profesau, majoritatea, în baza acestui titlu. Dar şi de această dată, modelul francez a impus ca suficientă licenţa în drept şi examenul de admitere. (Pentru admiterea în magistratură, rigorile cereau, totuşi, titlul de doctor în drept.)

În ceea ce priveşte examenul de definitivat, acesta exista deja în Ardeal şi Bucovina (unde exista şi cerinţa de a fi doctor în drept pentru a putea profesa avocatura).

Se aduc precizări importante cu privire la condiţiile de incompatibilitate şi nedemnitate.

O problema spinoasă a avocaturii o constituia „acea obişnuinţă neleală de luptă şi concurenţă care se numeşte întrebuinţarea samsarilor”. Iată cum caracterizează şi prezintă rezolvarea acesteia Ministrul Justiţiei:

„Fiinţe obscure, mincinoase şi viţioase, cu abilităţi de intriganţi şi cu discursuri de excroci, samsarii se învârtesc prin localurile judecătoreşti, ispitesc clienţii cei slabi şi îi conduc la advocaţii cei mai nepregătiţi, dar cari împart onorariile cu dânşii. […] Samsarlâcul, fie sub forma procurilor de reprezentare, fie sub figura funcţionarului public care recomandă clienţi luând plată, fie sub înfăţişarea parazitului care frecuentează palatul de justiţie, sau stă acolo la pândă, va fi de ici încolo urmărit fără milă şi pedepsit cu închisoare ca orice delict comun. Dar pentrucă epidemia samsarilor din justiţie să dispară, am precizat în lege o pedeapsă severă şi pentru advocatul care s’ar servi de samsari” [53].

Din păcate, problema nu numai ca nu s-a încheiat nici în secolul XXI, dar a îmbrăcat forme noi: procurile de reprezentare continuă să constituie o practică obişnuită, iar avocatura clandestină are forme „actuale”: barou constituţional, consilieri juridici şi, şi mai nou, mediere. Aceste practici nu numai că aduc atingere onoarei şi demnităţii acestor profesii, dar impietează şi actul de justiţie.

Poate că noul cod de procedură civilă ce urmează să fie pus în aplicare va rezolva măcar parţial problema, prin impunerea necesităţii unui avocat în faza de recurs, fără a mai permite altor categorii de „apărători” să se implice în actul de justiţie.

Cu privire la calităţile necesare unui avocat, aceeaşi revistă [54], într-un articol semnat de Alexandru Teodorescu, Consilier al Curţii de apel Constanţa, consemnează următoarele:

„Dreptul pozitiv, alcătuit din totalitatea regulelor juridice în vigoare într’un stat, din complexul acelor formule, hotărâte şi precise, ce se găsesc sintetizate în textele legilor scrise, obiect de studiu concret şi sigur, e susceptibil, totuşi, de nenumărate controverse.

Dreptul privat, cu deosebire, adică acea ramură a dreptului pozitiv care reglementează actele şi interesele particularilor, cu toată mlădierea formulelor sale, ce se străduesc a se fixa în forme cât mai clare şi mai sigure şi ori care i-ar fi geneza, fie că l-am considera ca opera desăvârşită a jurisconsulţilor, fie ca elaboratul efemer al adunărilor legislative, este şi va fi, cât lumea, câmpul cel mai vast al liberei interpretări, al criticilor şi comentariilor doctrinare.

Dar şi în afară de sfera exclusiv teoretică a controverselor, complexitatea în fapt a acţiunilor omeneşti e atât de vastă, legăturile de reciprocă influenţă şi de cauzalitate dintre aceste acţiuni si urmările, imediate sau depărtate, ce decurg din faptele cele mai simple, în aparenţă, sunt atât de varii si uneori atât de ascunse, încât aplicaţiunea practică în cadrul legilor pozitive, a formulei juridice adequate fiecărui caz special, devine adeseori o dificultate, ori-care ar fi supleţa legei şi perspicacitatea juridică a celui chemat să o aplice.

S’a ivit, dar, ca o necesitate de neînlăturat, în organizaţiunea judiciară veche şi modernă, nevoia unui organ special, a unui jurist de profesiune, care, ca reprezentant şi apărător al părţilor litigante, să adune tot materialul juridic necesar pentru rezolvirea chestiunilor ce urmează a fi soluţio­nate de justiţie, să formuleze şi să expună faptele înaintea instanţelor judecătoreşti, să indice şi să desvolte principiile şi regulele de drept  aplicabile fie-cărui caz în parte, cu un cuvânt să prezinte şi să pledeze cauza împricinaţilor înaintea justiţiei, înarmat cu competinţa şi autoritatea unui jurisconsult şi uzând de toată libertatea şi independenţa de spirit a unui adevărat tribun, libertate neîngrădită decât în limitele demnităţei oficiului ce această magistratură a barei este chemată să-l îndeplinească.

Rolul avocatului în justiţie e, deci, covârşitor şi condiţionat de însuşirile alese pe cari este ţinut să le întrunească:

In primul rând, o cât mai bogată cultură ştiinţifică de specialitate şi un spirit critic cât mai desvoltat îl pune în situaţiunea de a manifesta, în interpretarea textelor şi în analiza critică a prin­cipiilor, originalitatea vederilor sale personale, menite a arunca, une-ori, o lumină nouă asupra unei controversate chestiuni de drept, în care spiritul magistratului oscilează, adesea-ori, între diferitele sisteme ale doctrinei.

Într-o înbelşugată măsură, apoi, se cer avocatului şi alte însuşiri nu mai puţin preţioase:

Un spirit luminat, deschis şi îndrăzneţ, acce­sibil tuturor ideilor mari şi generoase, un avânt entusiast, capabil de ori-ce sacrificiu pentru triumful unei cauze drepte, o elocinţă strălucitoare prin luminoasa şi metodica expunere a faptelor şi ideilor, prin profunzimea filosofică a vederilor, prin logica strânsă a raţionamentului şi deducţiunilor, prin siguranţa şi originalitatea caracterizărei persoanelor şi acţiunilor, — toate acestea într’o formă cât mai atrăgătoare şi cu acel accent al sincerităţei, capabil a sdruncina ori-ce ideie preconcepută şi a antrena convingerea.

Nu e de mirat, dar, dacă toate aceste daruri, nu prea comune, constituesc caracteristica unui tip ideal, către care realitatea năzue a se apropria numai treptat, treptat; totuşi, nu arare-ori, în cauzele celebre, ilustraţiuniie baroului ne apar, cu această aureolă, sub înfăţişarea romantică a acelor vechi paladini—cavaleri fără frică şi fără pată — cari în fuga cursierilor războinici, cutreerau lumea pentru apărarea generoasă a celor slabi şi a cauzelor sfinte. Elocinţă caldă şi puternică a apărătorului entuziast al unei cauze drepte, îţi dă iluzia unui adevărat arhanghel, care, cu sabia de foc a adevărului, ucide monstrul apocaliptic în chiar faţa ta, la bara justiţiei.

Dar, medalia, are şi reversul ei, căci, în at­mosfera de mercantilism a vremurilor de astăzi, talentul se pune, uneori, în solda puterilor oculte ale întunericului, lovind în cel drept şi ajutând pe spoliator. Ar fi desigur, interesantă psichologia apărătorilor, lipsiţi de scrupule, ai tuturor cauze­lor ce le vin în cale, drepte sau nedrepte, cari, la adăpostul oficiului, plin de nobleţă, al apărărei, săvârşesc atâtea mari păcate.

Dar poate că nu e locul a ne ocupa, aci, de latura tenebroasă a instituţiunei, cu atât mai mult, cu cât se susţine –şi nu fără o oare-care dreptate — că, în majoritatea cazurilor şi în special în chestiunile ce interesează drepturile patrimoniale, echitatea nu coincide, întotdeauna, cu dreptatea legală şi lasă, deci, loc, destul de larg, pentru toate acomodările de conştiinţă ale susţinătorilor fie-căreia din părţi.

Se mai ştie, apoi, că discuţiunea contradictorie fiind inerentă ori-cărei lupte judiciare — întrucât numai dintr’însa magistratul poate culege elementele juridice şi de fapt din care îi este îngăduit a’şi forma convingerea — apărătorul, chiar conscient, al unei cauze nedrepte contribue şi el, în felul lui, la triumful dreptăţei; că, dată fiind înlănţuirea strânsă şi atât de complicată, a acţiunilor omeneşti, eforturile celor doui adversari, pentru a pune în evidenţă nuanţele de umbră şi lumină ale unei afaceri judiciare, vor fi întotdea­una binevenite.

Adevărul e că, avocatul conscient de rolul social ce are de îndeplinit şi de nobila sa misiune va şti, în tot deauna, să adopte, la bară, atitudi­nea ce convine demnităţei sale profesionale şi tonul ce comportă natura şi împrejurările particu­lare ale afacerei în care pledează.

Cu toate acestea, de o mie de ori fericit şi demn de o adevărată veneraţiune este eroul, care, în îndeplinirea chemărei sale, va sluji, cu statornicie, numai cauza dreptăţei ideale; care, în vârtejul luptelor nemiloase, ce nasc din conflictele aprige, ale patimilor şi intereselor individuale, se va alătura celor slabi şi năpăstuiţi, victimele, de totdeauna, ale rapacităţei şi nedreptăţilor, strigătoare, ce au bântuit, în toate timpurile, omenirea.

Dar, s’ar părea că antiteza luptătorilor întraripaţi ai barei o formează magistratura, falanga necuvântătoare a sutanelor negre, a acelora ce, în frământarea lor febrilă, dupe lumină si adevăr, nu se războiesc de cât cu conştiinţa proprie, sub obsesiunea temutei erori judiciare, — magistratura de carieră: tagmă preoţească închinată cultului imaculat al dreptăţei, slujitoare aservită ritualului procedural, receptacul, în aparenţă impasibil, al tuturor ideilor si argumentărilor, cât de îndrăzneţe, ce pornesc şi se încrucişează de la bară.

Libertatea ei nu se manifestă de cât în interpretarea neţărmurită a textelor şi în neîngrădita alegere a soluţiunilor ce i se par juste şi legale.

Independenţa ei nu se face simţită de cât atunci când, venind în conflict cu arbitrariul celorlalte puteri ale statului, se ridică cu tărie, fie contra puterei legislative,

refuzând aplicaţiunea unei legi neconstituţionale, fie contra celei executive anulându-i actele si decretele, date cu călcarea legilor şi intereselor individuale.

Avântul ei, conţinut, nu vibrează de cât în proza, concentrată, a ordonanţelor şi hotărârilor, celebrând în fraze lapidare şi consfinţind cu puterea argumentărei logice temeinicia drepturilor încălcate, respectul datorit libertăţilor nesocotite.

Deci, iniţiativă, spontaneitate si retorică combativă, armele de luptă şi de convingere ale avocatului; logică strânsă şi cât mai concentrată, mijloacele hotărâtoare ale magistratului,— însuşiri cari converg si se complectează, însufleţind mecanismul complicat al justiţiei, una şi indivizibilă.

Dar, colaborarea organizmelor înfăţişate ale baroului şi magistraturei se manifestă nu numai pe terenul, oare cum arid, al rezolvirei pricinilor.

Sentimentul şi. ideea de justiţie, născute şi desvoltate printr’o evoluţiune de secole, ca rezultat ai adaptărei omului la viaţa socială, având la bază interesul comun, de a păstra neatinse condiţiunile ce permit fiecăruia, în societate, de a trăi o viaţă cât mai intensă, compatibilă cu viaţa con­cetăţenilor săi, rolul şi datoria statului implică, în primul rând, solicitudinea şi garanţia echităţei relaţiunilor sociale şi reclamă, deci, întărirea autorităţei judecătorilor, paznici naturali ai intereselor generale.

In adevăr, legile neavând o valoare de cât întru atât, întru cât ele se aplică într’un spirit de echitate, rolul judecătorului egalează, adesea-ori, pe acela al legiuitorului, interpretarea liberă, pe jurisprudenţei, oferindu-i ocaziunea de a modifica, în anumite cazuri, regula legală şi ai complecta lipsurile, pentru a o ţine la nivelul desvoltărei istorice a dreptului.

In aceste condiţii, influenţa noilor curente şi evoluţia ideilor de drept, cari se transformă pe zi ce trece, fiind de natură a determina evoluţiunea numai puţin necesară, a jurisprudenţei, revine într’o egală măsură, baroului şi magistraturei, ca, inspirându-se şi însuşindu-şi toate aceste idei curente, să conlucreze, în mod permanent, printr’un efort armonic, la îndrumarea şi nouile ori­entări ale acestei evoluţii.

Perfecţionarea şi lărgirea metodelor de investiţiune şi interpretare si, ca consecinţă, o nouă îndrumare a jurisprudenţei, în direcţiunea care ar permite ca, fără a se nesocoti respectul datorit legilor scrise, să se ţină seamă, într’o cât mai largă măsură de scopul urmărit, de ţinta finală unei soluţiuni cât mai echitabile şi mai utile din punct de vedere social, iată ţelul către care baroul şi magistratura, păşind la olaltă, vor fi întotdeauna indicate a se sprijini reciproc.”

Conform primului Buletin al Uniunii Avocaţilor – organ oficial al Corpului avocaţilor din România, editat în aprilie 1924, făcea parte din Baroul Constanţa dl. Ion St. Radovici [55], avocat din anul 1905